STUDIOURILE ANIMAFILM PREZINTA - in colaborare cu George Lucas Production - Funky Island Vrei
In decor isi facu deodata aparitia un personaj pitoresc. Cei mai in varsta il stiau bine, iar cei mai tineri citisera despre el in hrisoavele de la Chip & Tale. Se numea Guybrush Threepwood, si era legendarul erou al unei serii de succes de jocuri pentru Palantir Conventional. Gandalf cel Multicolor se emotiona si varsa o lacrima. Arrow insa izbucni intr-un plans cum nu te asteptai de la un patruped cibernetic cum era el. Varsa nu o lacrima, ci un castron intreg, cu varf, si toate astea pentru ca Funky Island a fost primul joc care a rulat vreodata pe el, inca pe vremea cand Arrow.exe era la versiunea arhaica, cu doar 40 de mii de batai de coada pe secunda. Tanarul vorbi: - Uitati-va la voi! Va luptati ca niste crocodili scamosi! - How appropriate, and you fight like a cow... incerca ezitant Harry... Privirea lui Guybrush fu evidenta... Harry si Merri se dadura un pas inapoi. - Puii de koala se lupta mai abitir in pantecul mamei lor! - O sa te invatam minte sa ne mai provoci, porcule! Acest ultim raspuns fu atat de stupid incat cei doi se impiedicara si cazura pe spate. Guybrush le intinse mana si ii ridica din praf. Le spuse: - Asta nu este o metoda pentru solutionarea conflictelor. Violenta verbala nu are ce cauta intr-o societate de tranzitie ca a voastra. - Dar tu ne-ai fost un idol, tu ne-ai initiat in subtilitatile acestei arte martiale... - Si cu ce m-am ales? Un tricou cu autograf de la maestrul meu si o bunatate de complex oedipian... - Adica totul este in van? inteveni Valeriu. - Calea pe care ai ales-o, voinice, nu este una obisnuita, si te felicit. Ascutisul sabiei tale este depasit doar de cel al... (aici oscila... sa il minta si sa ii spuna ca al mintii, sau sa fie realist si sa ii spuna adevarul?)... de cel al... dar cred ca tu stii mai bine care iti sunt calitatile, si nu este caderea mea sa ti le repet. Samuraiul facu o plecaciune adanca si se retrase... Mai statura ceva vreme la vorba... Guybrush le arata cateva smecherii cum ar fi scuipatul la distanta si scoaterea unui caine din buzunar, iar Hermione ii arata dansul din buric, din fata si din spate. Petrecura vreme indelungata si mult se mai bucurara... Undeva in departare insa plana amenintarea grijilor ce aveau sa vina. Nu va trece mult pana sa realizeze ca Gandalf era inca mort iar criminalul sau criminala era inca liber... sau poate libera (dupa 5:30 sau 6) Gopo Nicolaescu Fara indoiala lucrurile deveneau din ce in ce mai complicate. Nu numai ca marturiile membrilor Fratiei se bateau cap in cap, dar acum tocmai esuase si metoda in care isi pusesera atatea sperante, de desemnare a vinovatului dintre Harry si Meri. Pana si Gandalf cel Multicolor era deznadaduit. Nu mai stia ce sa faca, ce sa intrebe… Incercase sa verifice unele dintre marturii, insa, de pilda, Zola si Balzac, pe care ii invocase Harry, pur si simplu nu fusesera de gasit. Apoi, nu se stia exact ce facuse Bilbo, daca reusise intr-adevar sa alerge mai repede decat melcul (ceea ce i-ar fi creat o fereastra de oportunitate pentru o eventuala crima). In plus, portalul MYZ, pe care sustinea ca navigase Hermione, putea foarte bine sa contina un link ascuns catre adresa www.gandalf_the_gray.com , ceea ce complica totul si mai mult. Apoi, existau zvonuri ca ar fi fost observat prin zona profesorul Hackeroff, si prezenta lui nu era niciodata intamplatoare. Si, cea mai extraordinara poveste pe care o auzise Gandalf cel Multicolor, intr-o seara, stand pitit in umbra unor tufisuri, in vreme ce Potter si Feri discutau, fusese ca el insusi, Gandalf cel Roscovan, il ucisese pe varul sau, pentru a-i fura culorile. Era deci o dubla dilema, sau o didilema. Gandalf ii adunase iarasi pe toti in jurul sau, si avea de gand sa-i chestioneze pe Draco si pe Granger, dupa care avea sa depuna el insusi marturie despre ce facuse in dimineata cu pricina. Fetele tuturor erau intunecate. Lipsea veselia de ieri, dinaintea infruntarii verbale a lui Meri si Harry. -Ce aveti de sunteti atat de mohorati ? ii intrerupse o voce binecunoscuta, venind de undeva din spatele lor. -Taci, Gandalf, nu ne mai necaji, raspunse suparat Bilbo, fara sa intoarca privirea. Nu vezi ca ne chinuim aici sa-l descoperim pe cel ce te-a asasinat ? Cativa dadura din cap, aprobator. Nu aveau timp de glume proaste si de stafii care sa-i bantuie. -Deci…incepu Draco. Insa vocea nu parea sa se fi dat batuta. -Heei, prieteni! De data aceasta Bilbo se infurie de-a binelea. -Gandalf! Se intoarse amenintator catre nepoftit, si de-abia in momentul acela realiza ce se intamplase cu adevarat. GANDALF ? -GANDALF ?!? Un singur strigat urca din gaturile tuturor, mai putin din al lui Feri, care nu exista. Chiar asa era! Gandalf cel Gray in carne si oase, insa costumat de data aceasta intr-o minunata roba alba. Chiar si parul, sur pana acum cateva zile, ii albise complet. Fireste, toti il coplesira cu intrebari. Ce, cum, unde, si mai ales de ce! Fara sa-si piarda calmul, Gandalf raspunse: -Ma plictisisem de rolul meu in romanul asta intortocheat…simteam ca trebuie sa evoluez. Stiam ca Dumnezeu si Sfantul Duh nu aveau sa ma piarda din ochi, asa ca m-am adresat chiar lor. Doar nu credeati ca am murit ? Aici, pe Continentulnostru, nu moare nimeni cu adevarat! N-am facut decat sa pasesc pe o noua treapta a existentei mele, urmarindu-mi Legenda Personala. -Bine, si cum ? exclamara ceilalti, uimiti. Cum am reusit sa devin alb ? E simplu. Zambi larg: pe cand ma spalam cu un Detergent Obisnuit, hainele si pletele imi ramaneau mereu murdare. Dar acum, de cand am trecut la Aricel©, Detergentul Zeilor, totul arata impecabil, si hainele sunt mai albe decat au fost vreodata. Eu am intrebat, iar Aricel© m-a ajutat! Asta e tot. Apoi se intoarse catre cineva pe care ceilalti nu-l observasera, uluiti cum erau de reaparitia lui spectaculoasa. -Gigi, a iesit totul bine ? Am avut senzatia ca o suvita de par mi-a stat stramb. -Nici o problema, Gandhi, replica numitul personaj, esti la fel de telegenic ca oricand. Apoi incepu sa mestereasca la aparatele care-l inconjurau. -Publicitate, le explica Gandalf cel Alb prietenilor sai. Am descoperit ca Publicitatea este forta care pune in miscare lumea. Ah, trebuie sa va povestesc atatea lucruri!… Hocus-Pocus Publicis Insa dorinta sa de a povesti se lovi de raceala cu care Fratia il trata. Cu totii erau suparati pentru gluma proasta pe care le-o facuse. Si, colac peste pupaza, ei aveau deja un contract cu firma de detergenti Monroe's Cleaner© iar asta insemna ca de unde numai ce scapasera din tribunal acum aveau sa se confrunte in instanta pentru nerespectarea conditiilor contractuale. Bilbo era din cale afara de nemultumit. Ca contabil (votat in cele din urma de Consiliu) era constient de valoarea contractului de publicitate, si stia ca daca il vor pierde vor fi foarte destabilizati. De asemenea asta avea sa le aduca o faima proasta... - Spune-mi un motiv, Gandalfe, ca sa nu te excludem din fratie! exclama Bilbo in culmea disperarii. - Dar cum poti pune problema asa batrane prieten? Aricel© s-a oferit sa ne apere drepturile in instanta si ne ofera un contract pe o perioada de trei eoni si detergent pentru restul vietii... - Si inalbitor? - Nu e nevoie de inalbitor. Aricel© are grija de tesaturile tale intarindu-le. - Cate reclame trebuie sa filmam? - Nici nu va trebui sa ne deranjam. Ne vor filma ei din cand in cand... nu Hermione, nu chiar tot timpul, si vor folosi secventele in reclamele lor. - Si avem exclusivitate? - Nu intocmai... Episodic va aparea si Frodo, pe care autorii l-au neglijat pana la nesimtire.. Spunand asta, Gandalf cel Stralucitor de Alb se arunca la pamant asteptand chircit pedeapsa divina, insa divinii se incapatanara sa nu i-o ofere, pastrand-o pentru momentul cand vrajitorul chiar va avea nevoie. Bilbo isi freca mainile multumit... intr-atat de multumit incat iesira scantei. Lucrurile luau in sfarsit o intorsatura frumoasa, iar W-ul din WWW avea sa fie al lui!!!! Competitia Docet Autorii lipseau, de altfel. Prinsi in arcanele unei realitati cu mult mai complexe, desi pe alocuri mai plictisitoare, neglijasera in ultima vreme romanul. Prin minte le umblau numai conspiratii piticesti, skill-uri de vrajitorie, melee si dodge, calatorii nesfarsite printre orasele unei lumi inventate de alti autori, care, la randul lor, fara indoiala ca acum se aflau cufundati in cu totul alta realitate, imaginata de altcineva, si asa mai departe… Asadar personajele, lasate de capul lor, ar fi avut -o, daca ar fi stiut! - toata libertatea din lume. Ar fi putut sa paraseasca Fratia si sa se apuce de bungee-jumping in Australia sau de surf in Oceanul Arctic. Ar fi putut sa porneasca la asaltul Mustatii cu un ultim efort de energie, pentru a incheia actiunea romanului si a zadarnici incercarea autorilor de a tergiversa deznodamantul. Ar fi putut sa viziteze Galatiul, sau sa urmeze un curs de brodat goblenuri. Si cate si mai cate ar fi putut sa faca!… Insa ei nu stiau nimic, si se simteau obligati sa-si pastreze rolurile, stupide sau nu, in care autorii ii pusesera. Devenise oare “Stapanul Belelelor” o telenovela ? Ca sa raspundem la aceasta intrebare, haideti sa coboram putin pe platourile de filmare ale serialului. Decorul este o poiana alpina, situata -dupa cum afirma asistentul de regie - undeva pe una din alunitele Fetei Mustatii. In centrul platoului, trei coloane gigantice se inalta catre cer, disparand in norii intunecati de deasupra. “Sunt trei fire de par”, ne explica Feri, care este Dolly Grip boy. La baza unuia dintre colosalele fire observam o silueta aplecata, care se trudeste sa realizeze o incizie. Este Meri, cu foarfeca sa magica, proiectata insa, fara indoiala, pentru sarcini mai putin dificile(si in nici un caz gemelare!). Este evident ca actiunea va dura, asa ca nu-l deranjam pe vajnicul adversar al pilozitatilor de pretutindeni. Pasim mai departe, catre locul unde se afla intinse corturile actorilor principali, rulota regizorului, bungalow-ul producatorului, si vila cu cinci etaje a politistului care supravegheaza buna desfasurare a evenimentelor. O zarim pe Miss Norris, costumiera Fratiei, alergand cu pasi mici intre doua corturi. Feri isi priveste ceasul pneumatic, apoi ne sopteste complice:”Iese din cortul lui Bilbo. Se zvoneste ca batranul o apreciaza mai mult pentru talentele ei la dezbracat decat pentru cele la imbracat.” Inghitim in sec, apoi, refuzand sa analizam implicatiile informatiei, trecem mai departe, catre locul unde Hermione, Harry si Samuraiul participa la o filmare. Regizorul Granger, cu un basc asezat oblic pe cap, sta tolanit intr-un sezlong si latra indicatii catre cameramani si masinisti: ”Mai la stanga, mai sus!… Idiotilor!… N-am mai lucrat cu asemenea figuri in viata mea!… Scoate, dom’le, microfonul din cadru !” Hermione, care, in film, tocmai pregatise (foarte) micul dejun, si li-l servea lui Harry si lui Valeriu, nu mai rezista sa auda atata galagie, si incepe si ea, brusc, sa tipe:”Brute! Sunteti toti niste brute!… Nu mai suport!… O vedeta de talia mea (“S-ar zice ca Miss Norris e o vedeta de talie mai mare”, imi sopteste Feri in ureche, rautacios) nu poate fi tratata asa!” Apoi se pune pe plans si incepe sa-si smulga parul. Bucati de peruca incep sa zboare in toate partile. Harry si Samuraiul vad problema cu ochi de filosofi. “Este de-abia a doua izbucnire pe ziua de azi”, comenteaza Valeriu, apoi i se adreseaza lui Granger: “Cand se potoleste ne anunti si pe noi.” Dupa care el si Harry scot de sub masa un joc de table, si, dand butaforia(cafea, sandvisuri, prajiturele) la o parte, pornesc o partida, fara sa-i mai dea deloc atentie tovarasei lor. Granger ofteaza zgomotos, apoi se ridica din sezlong. “Toata lumea, cinci minute!” Ceilalti incep sa zambeasca, stiu cu totii ca cele cinci minute inseamna o jumatate de ora, adica exact timpul necesar pentru a o potoli pe Hermione, in rulota lui Granger. Granger o va impinge usor de umeri, in vreme ce ea va continua sa bodoganeasca, vor disparea inauntrul rulotei, unde zgomotele vor continua o vreme. Ca de obicei, vor fi inlocuite de chicoteli si zgaltaituri, iar cand, in final usa rulotei se va deschide, Hermionei ii vor straluci ochii si isi va aranja masinal parul cu mana, iar Granger va parea cu inca o luna mai batran si mai obosit. Ne apropiem de vila politistului Draco, ca sa aflam ce se mai intampla. Vila combina luxul ametitor si prostul gust strigator la cer, ca orice domiciliu de proaspat imbogatit. Cand ajungem insa mai aproape de cladire, apare insusi Draco, imbracat in uniforma, si rotind in mana dreapta bastonul de cauciuc. “Hai, faceti pasi! Sa nu va mai vad pe-aici!…” Incerc sa protestez, insa Draco ma impinge peste Feri. Ne impiedicam, ne prabusim amandoi, moment in care reportofonul mi se zdrobeste. Furia lui Draco nu pare sa se fi potolit, drept care fugim inapoi pe tapsan, cu el pe urmele noastre, trecand iarasi pe langa Harry si Valeriu, pe langa rulota care se zgaltaie periculos, pe langa cortul lui Bilbo, pe langa Meri, care trudeste in continuare… A relatat din fuga pentru dumneavoastra, Adelin Potterisor Pauza de cinci minute uriesesti se termina, iar regizorul hotari sa treaca la alta scena. In cadru, Valeriu samuraiul si sabia sa de tabla lucioasa, ramasa amintire (scenaristul inca se mai intreba unde disparuse) dintr-un film cu Orcii si Romanii. Granger spuse plictisit: - Valeriu si Katana, take one! - Stoop! exclama Valeriu revoltat. Pentru a suta oara, stilul meu nu este Take One Do, nici Taekwando, ci Lao Shu Expertu. Va rog frumos! Doar m-am antrenat in dificila arta a luptei cu buretii si scobitorile timp de aproape doua saptamani. O viata de om! Ce naiba! - Scuze Maestre. Vom incerca sa fim mai atenti... Valeriu si Katana, sco bi to! - A nu, asta este prea de tot! Doar stiti ca nu pot sa-l sufar pe Scubi Too! Mie imi plac Powerpuff Curls si Rags Bunny. Imi dau demisia! Ma duc sa filmez pe alte platouri unde voi fi respectat cum se cuvine! - Nu Domnule Valeriu! Va rugam! intervenira in cor figurantii si cascadorii crobingi. Noi vrem sa invatam de la Dumneavoastra. Sunteti idolul nostru! - Mmmm... bine. Fie... - Aligato Sensei! exclamara extaziati crobingii. Sfios, Granger mai incerca odata: - Valeriu si Katana, irimi nage atemi seiza! In mijlocul poienii (poiana era o obsesie a scenaristului, iar acolo unde nu se gasea una, se defrisa) Valeriu statea concentrat cu Katana in mana. Pe fata nu i se putea citi nici un sentiment, nici o frustrare, nici o urma de oboseala sau de odihna. Echipamentul lui era intr-adevar de exceptie. Armura era din mitril si avea proprietati magice (mucava si vopsea alba fosforescenta), coiful de aur avea viziera cu zoom out/zoom in (plastic vopsit cu aurolac, si lentile de sticla), cizmele din piele de crocodil erau rezistente la vraji de apa (cumparate din Obor de la un vrajitor autohton) iar pe mana purta Ghiulul Dreptatii (castigat la un concurs Pokemon). Pe fundal se auzea muzica de koto si shamisen, gemete triste de shakuhachi si batai de taiko. Fusese inspiratia Hermionei sa inchirieze un taraf japonez specializat in muzica de atmosfera. Deodata, sunetul shakuachi-ului crescu, urmat indeaproape de bataile tobei. Atmosfera deveni din ce in ce mai grea, coloana de mercur incepuse sa trosneasca, si dintr-o data se auzi un gong. Valeriu mai zabovi o clipa, iar apoi pe neasteptate scoase katana din teaca si incepu sa execute o serie de miscari desprinse din formele majore de kata, toate acestea cu o viteza greu de inchipuit. Intr-adevar, viteza era atat de mica incat te intrebai daca musca spre care se indrepta ascutisul sabiei avea sa mai fie in poiana atunci cand impactul ar fi trebuit sa se produca. Nu-i nimic. In film totul avea sa para ca s-a desfasurat intr-o clipa, iar la montaj se va vedea cum in jurul samuraiului se vor zbate inca sute de jumatati de muste lovite cu maiestrie de acesta. Se mai auzi un gong, iar in clipa urmatoare Valeriu isi smulse costumul de pe el, ramanand in slip, si fugi spre piscina cu gheise. Shinizawa Polanski Ajuns acolo, avu o mare dezamagire. Regizorul de platou citise gresit scenariul si umpluse piscina cu ghisee, si nu cu gheise. Asa ca, dupa ce astepta la cateva ghisee, profitand sa-si plateasca taxele restante de pe anul trecut(impozitul pe papuci de lana, taxa pe ceara in urechi si taxa “dati un yen pentru Kim Ir Sen”), samuraiul parasi piscina. Fiindca ii mai ramasese ceva timp pana la urmatoarea secventa, profita ca sa se plimbe prin intinsele platouri. Se schimbase cate ceva. De pilda, Miss Norris, fiindca fusese prietenoasa cu Bilbo, primise rolul lui Hamlet in comedia neagra “Hamlet si cei sapte pitici”. Cand Samuraiul trecu pe langa scena improvizata, Miss Norris, costumata in dansatoare de french-cancan, tocmai interpreta faimoasa arie a craniului: A fi sau a nu fi, aceasta-i intrebarea, Canta codrul si rasuna zarea, A muri sau a visa, a trai, a medita, Astea-s fleacuri pentru gasca mea! Interveni apoi corul copiilor ucisi: Da, da, da, asta este gasca mea! Iar craniul(nu fusese gasit craniul original al lui Yorick, asa ca fusese invitat Murray©-Monkey Island sa interpreteze rolul) clantanea si el din dinti si murmura si el: Offf, gasca meaaaaaaaa! Socat si scarbit, Samuraiul trecu mai departe. Dincolo de un perete de mucava il intalni pe Potter, care tocmai turna un spot publicitar pentru sapunul Buru. Degizat in diavol, cu doua coarne de carton, coada incheiata cu sageata si un trident in mana, Potter zambi catre camera de filmat, aratandu-le telespectatorilor bucata de sapun din cealalta mana:”Daca nici cu asta nu-mi spal pacatele!…” Era prea mult! Samuraiul murmura printre dinti: “Inca una(ca asta) si ma duc!” Privi scurt catre centrul platoului, acolo unde Meri, trudind in continuare, reusise sa zgarie putin suprafata marelui fir de par. “Vai de noi!”exclama Valeriu. Douazeci de metri mai incolo, Samuraiul il intalni pe Granger, asezat pe iarba si rezemat cu spatele de roata unei carute, teribil de innegurat, gafaind, si cu o vaga expresie de teroare pe fata. -N-ai vazut-o cumva pe Hermione, nu ? il intreba Granger. De-abia dupa ce Samuraiul il asigura ca Hermione nu se zarea prin imprejurimi, frica lui Granger paru sa se mai potoleasca. In schimb, izbucni in plans: -Nu mai pohohohohot!… Trebuie sa plecam de aici! Asta nu mai este viata!… In sinea lui, Samuraiul ii dadu dreptate. Trebuia facut ceva, fiindca lucrurile nu mergeau deloc bine. Fluierand o doina de katanie, se indeparta de tovarasul sau prabusit, meditand la o solutie pentru impasul in care intrasera. Dan Pizza cu ciuperci Impasul in care intrasera nu era insa unul obisnuit. Mama sa fusese acasa iar tatal sau incas. Asa ca tanarul Impas se pricepea foarte bine la pus capcane si la blocat drumuri. In copilarie se distrase cu blocarea cailor ferate zuluse si a canalului Sioux. Ca sa nu mai spun ca bunicul din partea mamei fusese rezultatul unei aventuri de-a Sfantului Duh de pe cand mersese in vizita prin partile Moldovei. Strabunicul Impasului nici nu stiuse vreodata ca Vinetoo nu era fiul sau natural. In fine, de la inceput Impasul se straduise sa ii atraga pe toti in dulcea capcana a mass-media si a showbiz-ului iar acum ii impotmolise pana peste cingatoare in mizeria pe care acestea o reprezentau. Originea sa divina il ferea de vraji si farmece de desfacere iar bogata sa experienta il favoriza in lupta cu firava constiinta care tocmai se trezea in Granger si Valeriu. De asemenea, tanara aceea... Hermione parca, ii cazuse foarte usor in plasa si acum se straduia din rasputeri sa il multumeasca, sacrificandu-se ori de cate ori putea, spre a-si trage tovarasii in jos. Pe scurt, haideti sa vedem impreuna ce s-a mai intamplat dupa ce samuraiul ii dadu dreptate lui Granger. In primul rand ca dreptatea pe care acesta i-o daduse era expirata si mirosea urat, pentru ca avea capacul prost strans. Asta nu facu decat sa il intristeze si mai tare pe Granger. In al doilea rand ca Valeriu nu fusese niciodata prea bun la fluierat, iar doina de Katanie suna teribil de fals. Efectul fu evident. Arborii de Shurikao (un hibrid intre arborii de cacao si arborii de shuriken) pe sub care trecea, aruncara deasupra lui un nor maroniu cu iz puternic de cofeina si pe cand Valeriu incepuse sa se agite in stanga si dreapta incercand sa isi gaseasca drumul, incepura sa il bombardeze cu shurikene. Din fericire, shurikenele nu erau originale (arborele de Shurikao fiind totusi rezultatul unui hibrid) ci luate de la Unirea. Asa ca Samuraiul se alese doar cu cateva zgarieturi si cu o hiperactivitate de speriat. Undeva in jurul intregii situatii, Impasul injura sec si se pregati pentru urmatoarea etapa... Inchu-chuna “Un impas mic pentru om, un impas mare pentru omenire!” exclama Cristi in vreme ce pescuia ganditor cu degetul in borcanul cu maioneza. Si fiindca maioneza era buna, se hotari sa nu-l ucida pe noul personaj, Impas (cu “sh”!), sa nu-i puna coarne si mustata sau sa nu-l transforme in cobai sau in gugustiuc. Din contra, se hotari sa-i ofere o aventura cu totul si cu totul deosebita. Asadar Impas se hotarase sa vina in ajutorul membrilor Fratiei Mustatii. Totul mersese pana acum atat de bine incat trebuia facut ceva, si inca repede. Singura problema a tanarului Impas era ca membrii Fratiei se aflau acum pe una din alunitele obrazului lui Radu Cosarca, in vreme ce el se gasea, singur-cuc, undeva pe lobul urechii. In jur, relieful era variat, populat de dealuri si vai, asemeni teritoriului sufletesc al romanului in viziunea lui Blaga. Undeva, departe, peste multe culmi, se zarea Marele Zacamant de Ceara, iar catre nord, o liziera subtire de copaci de-abia se distingea in ceata usoara. Mahnit ca trebuia sa paraseasca taramul atat de familiar lui(petrecuse multe luni aici, soptindu-i in ureche Mustatii tot felul de rautati mai mari sau mai mici), facu primul pas in directia Obrazului. Greu, foarte greu… Al doilea fu insa ceva mai usor, iar la al treilea deja se intreba ce il impiedicase pana acum sa viziteze lumea. Dupa jumatate de ora cobora in fuga o panta domoala, fluierand aceeasi doina de katanie pe care nu cu mult timp in urma o inganase Samuraiul. Nu dadea mare atentie terenului pe care calca. Facea pasi mari si declansa cu fiecare dintre ei mici avalanse locale. Insa la un moment dat, oricat ar fi fost de entuziasmat, si oricat de neatent, fu silit sa se opreasca, si inca intr-un mod foarte brutal. Se izbi, pur si simplu, de umarul unei persoane, imediat dupa ce ocolise un bolovan de dimensiuni apreciabile aflat pe panta muntelui. “Buf!” Atat Impas, cat si cealalta persoana, se prabusira pe panta si incepura sa se rostogoleasca la vale. Instinctiv, Impas intinse mainile sa il prinda pe celalalt. Agata ceva, trase, si uite asa, se dusera impreuna, izbindu-se cand si cand de cate o stanca mai ascutita si icnind, pana in josul pantei. Acolo, ametiti, zacura intai cateva secunde pana sa se poata ridica in capul oaselor. Uluit, Impas constata ca persoana din fata sa era o femeie. Isi sterse cu maneca buzele care pastrau un vag gust dulceag, apoi se prezenta: -Impas ma cheama. Nu cred ca am avut onoarea. Femeia se scutura mai intai de praf, dupa care, fixandu-l cu privirea, vorbi: -Iar pe mine Romulada. Se privira cateva clipe, intrebandu-se amandoi ce se intamplase de fapt: intrase Romulada in Impas, sau Impas in Romulada ? Apoi, deodata, vorbira amandoi. -Eu n-am vrut sa…incepu Impas. -Cred ca eu n-am fost… mormai Romulada. Le veni brusc sa rada. Mancho capac la toate! Si rasera cu mare pofta, iar atunci cand unul dintre ei se oprea din ras atunci rasul celuilalt il starnea din nou. Se oprira ei intr-un final, iar atunci Impas, tinand-o de maini pe Romulada si privind-o in ochi ii spuse: - Romulada, hai sa schimbam lumea! - Impas, cu tine nici un vis nu este de nerealizat! Si se pusera pe cutreierat mai mult in lung decat in lat lumea cea mare a Mustatii. Vizitara impreuna cele doua Mari Lacuri de Cristal, aflate ceva mai la nord de Varful Nasu', se avantara in padurea fara de capat in al carei mijloc se afla Gradina celor o mie de lotusi, construira castele si statui in Marele Zacamant de Ceara, se plimbara prin Marele Canion Sforaitor si culesera flori din Padurea cea Neagra a Mustatii. Cine i-ar fi privit nu i-ar fi putut vedea, caci amandoi erau semizei si amandoi aveau atributul Invizibilitatii. Doar intre ei se puteau vedea, si tare le mai placea ce vedeau... Oricum, daca i-ar fi putut vedea cineva, si-ar fi dat seama ca Impasul ii era sortit Romuladei, poate mai mult decat ii fusese sortit Dill 'Ehma sau Meria.doc. Se bucurau de viata ca doi copii, si simteau ca toata lumea era a lor. Toate ar fi fost bune daca pe la lasatul serii Romulada nu ar fi trebuit sa se intoarca in preajma oamenilor pe care trebuia sa ii bantuie sau sa ii ajute dupa semizeica pofta. Cu bucurie, Impas o urma pe platourile de filmare, unde sitcomul era pe cale sa isi incheie glorios inca o zi de lucru si poate inca un episod. Aici, vrand nevrand Romulada si Impas se lovira totusi de dilema. O lovitura cu Dill 'Ehma nu era un lucru usor de suportat nici chiar pentru personaje fantastice cum erau cei doi. In general, contactul lasa urme dureroase si zgarieturi, iar pentru cei fara rezistenta nativa la otravuri putea fi chiar letal. Nu putini ajunsesera sa isi ia campii din aceasta pricina, iar pe multi dintre acestia, suma fabuloasa platita pentru campii ii ruinase. Si cand te gandesti ca totul tindea sa mearga bine... Inca odata Dumnezeu se vedea nevoit sa primeasca dificila misiune de a lua o decizie in privinta efectelor contactului cu Dill 'Ehma. Dilematici si Cuminti I se spunea Cascavalul. I se spunea Cascavalul si era descendentul unei vechi familii ai carei membri de sex masculin avusesera, fara exceptie, aceeasi indeletnicire de-a lungul multor veacuri. I se spunea Cascavalul si era o persoana temuta. Era cel mai bun in ceea ce facea, iar ceea ce facea era sa UCIDA. I se spunea Cascavalul si era o legenda in lumea ucigasilor platiti, a necrutatorilor oameni de afaceri si a politistilor frustrati de propria neputinta. Teama pe care o inspira nu era depasita decat de misterul in care obisnuia sa se invaluie. Nimeni nu stia cum arata, nimeni n-ar fi putut sa i se opuna, daca un contract ar fi fost semnat pe capul sau. I se spunea Cascavalul si, intreband pe oricine, ai fi aflat ca are o mie de chipuri. Ai fi putut la fel de bine sa-l intalnesti sub forma unei femei de serviciu murdare si obosite, a unui dandy tantos, imbracat cu costum Mormani, a unui muncitor solid in salopeta albastra, sau a unui profesor universitar cu par razvratit si ochelari cu lentile groase. Nu puteai sa-l cunosti cu adevarat, si o intalnire cu el nu ti-ar fi dezvaluit decat unul din multele sale alias-uri. Insa, fara indoiala, cel mai bine ar fi fost sa nu ti se intersecteze niciodata traseul cu al lui, al Cascavalului. Aceasta era, cel putin, legenda. Adevarul era putin diferit. Tanarul Liviu se nascuse in urma cu douazeci de ani, prunc plapand si palid, care-i speriase inca din primii ani din viata pe parintii sai cu fragilitatile si mofturile si bolile sale. Tatal sau, vestitul Paracetamol, cel mai mare maestru in manuirea shuriken-ului din epoca sa, fusese devastat vazand ca fiul sau nu-i seamana catusi de putin. El ar fi vrut ca Liviu sa fie atras de armele de foc, in vreme ce ochii lui Liviu sclipeau numai in fata unei carti bune. Paracetamol ii aseza pe masa, in fata, o bomba cu ceas; baiatul scotea din buzunar un creion si compunea, pe spatele schemei de functionare a bombei, un sonet in stilul lui Shakespeare. Incetul cu incetul, pana si batranul Paracetamol incepuse sa se resemneze: traditia seculara a familiei va fi intrerupta aici, iar lumea Crimei va ramane mai saraca. Insa totul se schimbase pe neasteptate in ziua in care Liviu implinise paisprezece ani. Paracetamol primise un contract deosebit de dificil de indeplinit, si, pentru prima oara in viata sa, isi lasase descoperita identitatea. Cel pe capul caruia se pusese contractul era el insusi un lord al crimei, un cap mafiot din Klingon City. Actionase fulgerator, surprinzandu-l chiar si pe versatul Paracetamol. Il rapise pe baiat si ii impusese tatalui sa se intoarca impotriva propriului sau client. In luptele care urmasera Paracetamol fusese ucis, iar baiatul ramasese in mainile rapitorului. Teribila ironie a soartei: un an mai tarziu tanarul Liviu aflase ca i se injectase in organism o substanta care ii mai lasa numai doi ani de trait. Avea acum de ales: sa moara lent si in chinuri, sau sa devina ucigas platit, in locul tatalui sau, primind, o data cu fiecare contract indeplinit, cate o doza de antidot care ii mai lungea intervalul ramas de trait cu inca o luna. Asa aparuse Cascavalul. Tanarul plapand, prizonier al lumii cartilor, avusese nevoie de toata vointa lui pentru a-si depasi slabiciunile. Se antrenase zile si nopti, intr-un ritm istovitor. Se antrenase ierni si veri. Se antrenase atunci cand ar fi avut nevoie de somn sau de mancare. Isi sublimase in ura rece toate dorintele si toate visele ramase din anii copilariei. Invatase mestesugul cel dificil al manuirii armelor, fie ele rudimentare si bazate pe forta bruta, fie ele cele mai noi descoperiri ale tehnologiei criminale. Stiinta faptului ca viata nu avea multe sa-i ofere ii inzecea fortele si ii otelea ura. Iar acum, intreaga lume ii cunostea numele. Cascavalul. Teama. Cele doua cuvinte insemnau acelasi lucru, si erau la fel de implacabile. Cand primi telefonul, pe fata Cascavalului nu tresari nici un muschi. Inca un contract il astepta la o cutie de depozit din incinta garii. Nimic special. Inca o victima, iar victimele nu erau oameni. De fapt, in jurul sau oamenii incetasera sa mai existe in urma cu mai bine de cinci ani. Nu erau decat umbre, nu erau decat provocari. Deschise cu gesturi mecanice cutia. Inauntru se afla un singur lucru: o foaie alba de hartie. O despaturi si citi numele cu indiferenta. Aprinzandu-si o tigara, sufla fumul peste bilet, apoi, cu gesturi la fel de cumpatate, inchise cutia. Iesi din incinta garii cu pasi mici, de om marunt, preocupat de lucruri marunte. Jean Jacques Clouseau Sorin se trantise obosit in fotoliul comod din fata calculatorului si dori sa se apuce de scris. In spatele sau usa se deschise iar pe ea intra un om. Sorin isi spuse in gand pentru a o suta douazeci si opta oara ca nu era bine sa ai biroul cu spatele la usa. Se intoarse catre omul care tocmai intrase, cu gandul sa il expedieze repede: - Nu mai primim manuscrise, nu mai vrem tineri autori, nu mai vrem nimic! - Ma numesc Cascaval. Si pe buna dreptate. In divinele vene ale lui Sorin, sangele albastru ingheta. Isi dadu seama ca ii venise sfarsitul. Incerca sa spuna ceva, dar cuvintele nu ii ieseau. - Stiu, Sorin. Nici pe Cristi nu am vrut sa il termin. Si mie imi placea mult romanul vostru. Meseria insa... - Dar... poate ca... te-as putea plati, te-as putea face vedeta, personaj... orice... - Nu Sorin.. nu se poate. Imi pare rau. Insa, pentru ca te respect iti voi da posibilitatea, pe care i-am oferit-o si lui Cristi de a alege modalitatea prin care... prin care... stii tu... - Ccc..cum vrei tu... numai sa nu ma doara... nu suport sangele... - Ciudat, Cristi si-a dorit sa ii smulg pielea de viu si sa il gadil cu un burete inmuiat in spirt... Dar in fine... cum vrei tu. - Inca ceva Mustar. Te rog sa ai tu grija in continuare de site-ul nostru. Stii tu, o mica recenzie, un epilog, un comentariu... Nu lasa personajele sa se piarda! Aduna-le de prin lume si pune bazele unui Fan Club... Poate faci o casa memoriala in Baneasa... - Bine... imi asum responsabilitatea! Acum insa... La revedere! Mustar Done In One Ceea ce tocmai se intamplase era fara precedent. Cititorilor -care fusesera mai intai entuziasmati de roman, apoi interesati pur si simplu, rutinati, si in sfarsit de-a dreptul plictisiti - nu le venea sa creada. Exact cand actiunea parea sa aiba resurse pentru a se lungi la nesfarsit, aparuse ca prin minune Cascaval si intrerupsese totul. Fusese un adevarat cataclism ontologic. O noua stare a lucrurilor avea sa se nasca din haosul prezentului. Lumea se transformase intr-un vartej ametitor de sunete, culori si mirosuri. Insesi firele din Mustata lui Radu Cosarca supravietuiau cu greu acestui paradox existential. Insa Existenta continua sa existe. Intr-un Univers alaturat, tanarul Cascaval tocmai se asezase intr-un fotoliu comod din camera sa de lucru si contempla multumit -dar cu ce multumire lipsita de patima! - lucrarea pe care tocmai o terminase. Era inscris la un cerc de lucru manual si pentru tema din aceasta saptamana incropise ceva la repezeala. Proaspata opera de arta statea deocamdata pe birou, insa avea cat de curand sa fie impachetata si expusa la galeria Tiribomba. Nu fusese usor ceea ce realizase. Mai intai realizase din plastelina un soi de trunchi de copac cu doua ramuri groase, apoi in varful ramurilor infipsese capetele lui Cristi si Sorin. Cu urechile pe care le decupase plin de grija decorase trunchiul copacului(ele erau frunzele). Apoi facuse din unghii solzi pe trunchiul copacului. Fiindca lipsea ceva, asezase pe cele doua capete cate o palarie de vrajitor. Statuse destul de mult timp sa se gandeasca. In sfarsit, se dusese la bucatarie si adusese de acolo o matura pe care o infipsese la baza trunchiului, in spate, astfel ca acum lucrarea nu mai semana cu un copac, ci cu un soi de cameleon bicefal. Cristi ranjea, iar Sorin avea figura nelinistita a cuiva care plecase de acasa si uitase (sau nu) apa curgand la baie. Ca sa mai estompeze discrepanta celor doua chipuri Cascaval ii puse lui Cristi un petic de pirat peste unul dintre ochi, iar lui Sorin ii mazgali cu creionul dermatograf doi dinti ca sa para stirb. Apoi se dadu doi pasi inapoi si admira opera cu ochi de expert. -O sa-i spun “Melancolie tranzitorie”, mormai concentrat. Fiinta duala a fiecaruia dintre noi reiese foarte bine. Esential este totusi sa surprinda nisa tot mai mica de timp pe care omul zilelor noastre este dispus sa o ofere melancoliei si regretelor. Ar mai trebui ceva. Se indrepta catre capatana lui Cristi si trase in sus si inapoi coltul ochiului, il fixa cu o banda transparenta de scotch de tampla, apoi, ajutandu-se de acelasi creion dermatograf, scoase in evidenta noua lui pozitie. Asa, ochiul parea sa priveasca usor inapoi, alarmat parca de un eveniment care ar urma sa se intample. Medita iarasi. -Asa e bine! Chiar si melancolia este alterata de temerile prezentului… Brusc, se intrerupse si fugi pana in dormitor. Se intoarse de acolo cu un portjartier roz(vom presupune, lipsiti de orice fel de tendentiozitate, ca ii apartinuse mamei lui), si, ridicand cu greutate trunchiul de plastelina al lucrarii de pe masa, strecura portjartierul in jurul acestuia. -Bun, acum totul a devenit putin freudian. Iar marea opera este gata!… Ptiu, maica, ce prostii ne pun astia sa citim! pPOSTdFATA Romanul experimental Stapanul Belelelor nu s-a vrut initial o religie. Autorii erau, pana cu putina vreme inainte de a pune bazele romanului, niste oameni obisnuiti. Destinul insa hotarase intr-o zi de vineri ca ei trebuie sa fie veri, si tot perfidul destin ii inzestrase cu calculatoare conectate la Internet si cu dorinta de afirmare. De aici pana la aparitia romanului nu au fost necesare decat cateva saptamani de sincronizare creationala, concretizata printr-o vasta corespondenta interverica. Temele dezbatute pana atunci de catre cei doi, se limitasera la poezie, romane politiste, olarit si gradinarit. Ultimul capitol al intervericelor coincide cu celebrul de pe acum schimb de replici dintre Hermione si Granger, si deci cu primul capitol al Belelelor. O data cu nasterea romanului experimental a murit deci o frumoasa aglomerare de scrieri alese, adunate sub numele de "Interverice". Acestea pot fi achizitionate insa de la editura VonCris S.A. pentru suma modica de 17.000 lei + TVA. Firul epic nu este unul clasic, ci mai degraba unul incalcit. Autorii s-au folosit din plin de topica spiralata si ritmul emailic. Personajele sunt caracterizate de un profund simt al autoironiei, iar autorii nu fac abstractie de la aceasta regula. Caracterul omniscient specific unui roman postmodernist este in mod senzational extins aici, pana intr-acolo incat autorii insusi devin personaje, avand un rol mai mult decat activ in desfasurarea actiunii. Mai mult, nu odata ei se dedubleaza, fiind in acelasi timp personaj si autor stand fata in fata. Chiar daca emana un usor aer parodic, romanul se distinge printr-o personalitate proprie si printr-un puternic spirit de supravietuire. Desele intoarceri bruste de situatie, adevarate tulupuri si lupinguri literare ii plaseaza pe autori in pozitia de nezdruncinat de artisti emeriti ai genului. Disparitia lor prematura dintre noi a lasat fara indoiala un mare gol pe intregul mapamond literar. Sper ca, acolo unde sunt ei acolo, sa continue sa inspire generatii de aspiranti si maestri in ale scrisului. Amin! Mitropolit George Calimanescu Interviu spiritist cu Cristi, din revista “Totusi, maculatura” (fragment) […] In sfarsit, varfurile degetelor ni se ating. Tresarim scurt, gata sa deschidem ochii, insa ne amintim de miza importanta a intalnirii si rezistam. Prin buricele degetelor par ca se scurg fluxuri electrice. Sa fie oare adevarat ? Scepticismul ne incearca - pentru a cata oara? - insa exact in acea clipa aerul pare sa-si schimbe consistenta. Brusc, ochii inchisi incep sa vada. Invaluit de fum, apare in fata noastra insusi Cristi, mestecand o napolitana. Ne observa, face o figura surprinsa, apoi, imediat, ascunde bucata ramasa de napolitana intr-unul din buzunare. -Mmm…ma scuzati, m-ati prins intr-un moment… Altadata trimiteti mai intai un porumbel, dati un bip, ceva… Raman uimita. Este chiar El! Intocmai cum mi L-am imaginat, si totusi cu mult mai mult decat atat!… Fara sa-mi dau prea bine seama ce fac, cad in genunchi in fata Lui. -Maestre, ingaim lipsita de puteri. Se apropie de mine si, cu o mana blanda si totusi ferma, ma ajuta sa ma ridic in picioare. -Cred ca v-ar interesa un interviu, mi se adreseaza, aruncandu-mi o privire scrutatoare. Dau din cap in semn ca da, apoi ne asezam amandoi in fotolii, fata in fata. Incep cu vocea uscata. -Maestre, cum v-a venit ideea sa porniti acest roman ? -Tiii! Ce vremuri!… Imi amintesc si acum: pornisem de catava vreme corespondenta acerba cu Sorin. Inutil sa va mai explic nivelul… Reusisem sa deslusim intr-o maniera dialectica toate marile mistere ale existentei. Moarte, suferinta, iubire, supe vegetariene, cresterea viermilor de matase, toate ni se revelasera. In plus, invatasem ca a discuta despre ele intr-o maniera solemna si resemnata era cel putin inutil, si adeseori stupid. Imediat dupa Dumnezeu, Omul este un creator de Universuri. Si am gandit brusc -eram la masa de lucru, studiam niste variante de optimizare pentru un sistem de imagine al unui simulator - ca am putea sa punem ordine in toate astea, sa unificam toate principiile fundamentale pe care le descoperisem, sa folosim experienta castigata in lungul proces dialectic, si sa cream noi insine un Univers. Universul era scindat - jumatate ratiune, jumatate entuziasm ontologic juvenil - si atunci m-am gandit ca primele doua personaje ale sale sa fie doua fete ale aceluiasi model literar: Hermione si Granger. Universul trebuia sa fie unul epic, asa ca i-am creat si i-am si trimis la produs, ca sa spun asa… -Iar Sorin a preluat ideea din zbor, nu ? -Exact! Sincronizarea fusese pregatita dinainte. Sorin a mutat actiunea si a creat alt set de personaje, si uite asa a pornit totul. Culmea este ca la inceput - primele cateva fraze din roman, primele cateva caramizi din Univers - nu am intentionat sa realizez o parodie. Vroiam sa scriu ceva cat se poate de serios, sa produc o opera mainstream. Apoi, pur si simplu, m-a strafulgerat. Ce-ar fi sa?… A doua culme este ca, treptat, romanul s-a transformat intr-o parodie, una cat se poate de evidenta, dupa doua opere literare celebre. Am mers inainte, multumiti de lucrul asta. Insa deodata…s-a petrecut ceva. -O alta strafulgerare ? indraznesc, tematoare. -Nu, nici vorba. A sunat telefonul. Fiindca facusem o figura prea putin inteligenta, Cristi se hotaraste sa continue. -Glumeam. Nu…a fost ceva mai mult decat o strafulgerare. S-a intamplat ca…personajele au intins mana dupa noi. Ne-au chemat inauntru. Apoi am fost trasi de-a binelea in universul pe care chiar noi il creasem. A fost ca si cum am fi folosit un template, un prefabricat. Noi avusesem impresia ca stim si controlam totul, si cand colo, ne-am trezit ca Universul nostru era populat de tot felul de fapturi de care habar n-avusesem, macinat de conflicte interioare si ordonat de mobiluri proprii. Face o pauza ca sa bea un pahar cu apa. Este incredibil ce-mi spune! -In acea clipa am stiut ca romanul nostru mai intai serios, apoi parodie ca toate parodiile, devenise cu totul altceva. Mai mult decat suma scrierilor noastre, mai mult chiar decat suma gandurilor si trairilor noastre. Am inteles atunci un ultim principiu fundamental: de la un anumit nivel de complexitate, orice univers pe care l-ai crea prinde viata. Era fascinant… Apoi…iar s-a intamplat ceva. -Din nou, personajele ? Da plictisit din mana. -Nu, a sunat telefonul. De data asta, pe bune. Si chiar trebuie sa plec. Ne-am ridicat iarasi in picioare, El grabit, eu coplesita inca de lucrurile pe care tocmai le auzisem, apoi ma saluta, si, inainte sa dispara, imi sopteste la ureche: -Fii cu bagare de seama. Trust no one. Government denies knowledge. Si se evapora. Am ramas iarasi singura in intuneric, inca nevenindu-mi sa cred ca L-am auzit vorbind si ca I-am strans mana. Linda Evanghelista Atunci cand cei doi titani martiri ai literaturii fusesera azvarliti de mana nemiloasa a Cascavalului tocmai pe Campiile Elizee, se produse o ruptura. Cristi hotari sa infiinteze un Fan Club Imprudent, avand misiunea de a populariza generosul act de cultura post mortem. De la o vreme incoace el se indeletnicea cu interviuri si aparitii in diverse publicatii mondene. Sorin insa alese cum ii era obiceiul calea sihastriei si a pustniciei, intru iertarea pacatelor savarsite pe vremea cand era autor. Cuviosul S, cum i se spunea, se retrasese undeva prin vaile Lothlorienului, unde gasise o pestera saracacios mobilata si o turma de capre fara pastor. Cuviosul S isi descoperi atunci o latura nebanuita, si anume strania placere oferita de prezenta caprelor. Se imprieteni foarte repede cu ele si le dadu nume la care raspundeau. Dintr-o ramura de soc isi scobi un fluieras cu care doinea, in serile cu stele, duioase cantece pe placul urechilor proaspetelor sale prietene. Era deci o chestiune de timp pana cand frumoasele sale fapte sa nu ajunga la urechea Celor de Sus. Miscati de cainta sa, Dumnezeu si Sfantul Duh cei adevarati isi facura liber la sfarsitul unei saptamani si plecara spre Pestera Cuviosului. Pana la Serafimia Halta luara trenul iar de acolo mai aveau cam trei ore de mers pe munte. Cum dupa jumatate de ora erau deja istoviti, lasara rucsacii jos si poposira pentru cateva minute. Asa se face ca ajunsera la Pestera pe inserat, cand Cuviosul S tocmai isi ducea fluierul la buze. Dumnezeu dori sa isi faca simtita aparitia printr-un tusit scurt, insa Sfantul Duh il lovi usor peste incheietura, facandu-i semn sa mai astepte. Urma un spectacol magnific. Capritele se adunara in fata Cuviosului S, doua cate doua de copita si luara pozitie. Sorin incepu sa cante din fluier, iar in scurta vreme frunzele copacilor si sipotul izvorului i se alaturara. O caprita frumos imbracata incepu sa behaie suav si sopran o miscatoare arie, acompaniata pe fundal de un cor de tapi padureni: Ciobanas cu trei sute de oi, Cand ai fost intaia oara pe la noi, M-am indragostit de a ta barba, Mai avem nevoie si de iarba... In ritmul muzicii, celelalte capre valsau cum poate numai in serile de mult uitate ale Wih 'Enei se mai valsase. Dumnezeu isi sterse o lacrima din coltul ochiului si ii sopti Sfantului Duh: - Daca paganul acela de Cristi ar fi la fel, zau ca le-as mai da o sansa! Poate ca daca ar lua-o de la inceput nu ar mai ajunge in stadiul acela de pervertire... suspina Dumnezeu... Din seria de succes "Vietile Sfintilor" (tot un fragment) Bine ati venit pe pagina de web a companiei OneTimeChance Promotion! Ne place sa credem ca aceasta vizita nu este intamplatoare!… Avem placerea sa va informam ca in perioada 3 mai-5 aprilie organizam in Bucuresti, in incinta Pavilionului J, Congresul “Traditii si arhetipuri in romanul Stapanul Belelelor”. Cu aceasta ocazie, in Sala Rubiconda, va fi prezentat pentru prima oara trailer-ul filmului bazat pe prima parte a extraordinarului roman, care se va numi “Cu troleibuzul prin Mecca si alte aventuri”. In debutul prezentarii va fi lansat volumul de eseuri al cunoscutului scriitor Mircea Hartarescu, “Analiza semiotica a operei crisoriniene”. In paralel se vor desfasura in salile Eschimosa si Bosimana expozitii de pictura semnate de renumiti artisti plastici si elastici. Cu aceasta ocazie anuntam rezultatele primei etape de preselectie a concursului “Belele pentru totdeauna”. Pe primul loc in prima grupa se claseaza pictura “O seara in Muntii Scamosi”, pe locul doi crochiul “Bilbo, un contabil reusit”, iar pe locul al treilea sculptura in taitei “Asteptandu-l pe Sparanghel”. Autorii, conform procedurii de concurs, sunt deocamdata necunoscuti. In decursul acestei seri vom anunta si rezultatele urmatoarelor doua grupe. In aripa islandeza a cladirii va fi organizat un muzeu de efecte folosite in decursul genezei romanului si de moaste, precum sandaua lui Granger, camasa pe care batrana trolleritza i-a confiscat-o Samuraiului, doua fire din barba lui Meri (subiect de disputa cu muzeul “Belelelio” din Madrid), un stecher din copilarie al lui Feri, si, piesa de rezistenta, prima bagheta magica a lui Harry, rupta, cum putini stiu, in incercarea de a-si destupa urechea dreapta de ceara. Se vor organiza zilnic, avand ca punct de plecare holul Salii de Congrese, pelerinaje la casa memoriala Cristian Englert si la Muzeul Sorinului Necunoscut. In sfarsit, in fiecare dimineata intre orele 10 si 12 vor avea loc adunari ale micilor Adrieni din toata tara, in vederea desemnarii celor mai buni in probele de calarie cu pistolul, orientare prin mangrove, aruncarea responsabilitatii si alpinism subacvatic. In urma acestor probe se va alege o conducere unica la nivel national si se vor initia proiecte de cooperare cu Adrieni din alte state. Ultima manifestare din cadrul congresului va fi si cea mai importanta. Delegatia Permanenta “Pastratorii Belelelor” se va intruni pentru a analiza cererile de aderare ale Statelor Unite, Frantei si Seychelles-ului la NATO (Nucleul de Actiune pentru Tunderea Obrazului). Se estimeaza ca cele mai mari sanse de aderare le are Seychelles-ul, Statele Unite si Franta avand inca neimpliniri la capitole precum Tetrapiloctomia(despicarea firului in patru), Barbologia si Pilotractiunea(trasul de par). Va uram in continuare navigare placuta pe Internet si va asteptam in curand la Congrasul, pardon! Congresul nostru! (cine altul?) Eugen Barbu Taranul muncea campul. Asta facuse toata viata si nici nu se gandea sa faca altceva. In ultimele saptamani muncise cu spor si voiosie intrucat stia ca va veni Ziua Recoltei. Ca sa nu mai spunem ca isi petrecea noptile pe camp, lucrand la un mic proiect care avea desigur sa il avantajeze enorm in cursa pentru primar al satucului Chakradevi. La adapostul noptii, si nevazut de nimeni sapa undeva la raspantia drumurilor ce se iscau din camp o fantana, pentru ca oamenii sa fie mai eficienti in munca lor, si pentru ca sistemul de irigatii visat de bunicul sau Mahaleo Shivadinci sa fie in sfarsit pus in practica. Hranindu-se zi de zi doar cu makhani, parantha si rasmalai taranul se straduia sa duca la bun sfarsit ceea ce isi propuse. Insa apa nu se grabea sa apara. Incetul cu incetul dezamagirea punea stapanire pe el, iar apropierea Zilei Recoltei il coplesea de disperare. Iata insa ca intr-o noapte pe cand se reapucase de lucru, lopata sa lovi ceva dur, metalic. Bucuros ca norocul a dat in sfarsit si peste el, taranul incepu sa sape cu grija in jurul obiectului si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca la picioarele sale se afla o aratare care semana mai degraba cu jucariile Sony, acelea in forma de animal de companie. Taranul era o fire rationala si stia ca o jucarie atat de scumpa nu avea cum sa zaca ingropata sub pamant. De altfel vedea bine ca jucaria nu era una obisnuita. O ridica in bratele sale voinice, o zgaltai usor si dadu sa o arunce afara din groapa pentru a se ocupa mai tarziu de ea, cand jucaria incepu sa zumzaie. Vazu cum pe corpul aratarii se aprinsera rand pe rand niste beculete, iar intr-un final aproape ca lesina cand aceasta deschise gura si spuse: - I am Arrow.exe! Do you copy? Taranul nu intelese ceea ce aratarea tocmai ii spusese, asa ca, sovaielnic murmura: - Ai em eroudotexe du iu copii? - Oh, no, you don't have to repeat what I say... Let's try something different... Habla usted espanol? Parlez vous francais? Vorbiti romaneste? Cunoasteti hindu?... - Asa asa, da, hindu vorbesc! se trezi tipand taranul. Hindu, da hindu. - Relaxeaza-te omule! Lasa-ma sa ma gandesc... Ok, deci tu banuiesc ca esti un descendent al Celor Ramasi... Te indelenicesti cu fantanitul... As putea sa te ajut... - In primul rand ca nu stiu cine sunt Cei Ramasi. In al doilea rand, nu sunt fantanar ci taran. Fantana este un mic proiect electoral... - In fine, iti voi povesti eu ce este cu Cei Ramasi... cat despre fantana, da-mi voie sa te ajut. Zicand acestea ii facu semn taranului sa iasa afara din groapa si se puse pe treaba. In mai putin de cinci minute campul era complet irigat, iar in dreptul fantanii se gasea o minunata arteziana in chip de foarfeca (Arrow nu se putu abtine). - Acum sa iti arat ce este cu Cei Ramasi. Ii facu semn sa se aseze si scoase din buzunar un ecran de 19" pe care incepu sa proiecteze un film. Se facea ca era dimineata. Din corturile lor galbene ieseau pe rand o serie de personaje dintre cele mai ciudate. Se indreptau desigur spre popota cand in jurul lor se facu brusc intuneric. Intrara in panica, dar dintre toti, un batran imbracat in alb stralucitor spuse tunator: - Nu este bine ce se intampla fratilor. Cristi si Sorin sunt morti. Vantul imi spune ca este mana lui Cascaval... Sa ne fereasca Dumne... Fir-ar sa fie! Nu are cine sa ne mai fereasca... Filmul arata dupa aceea cum intreaga lume se naruise si cum doar cativa dintre cei care iesisera din corturi ramasera cu mintile intregi. O femeie cu aspect de vampa fusese propriu zis mama noii civilizatii. Pentru a nu se stie cata oara, Arrow dadu nemultumit din cap, facand imaginea sa tremure. Ultima secventa o arata pe femeia aceea sapand o groapa si indreptand mana spre butonul de inchidere al lui Arrow... Tratat modern de arheologie - Krishnamurti Densusianu Era un taram al dezolarii. Cat zareai cu ochii in jur tinutul era sterp, rece, intunecat. Era un taram al umbrelor. Atat de trist, incat pana si un stol de corbi infruntand in tacere vantul taios l-ar fi inveselit. Era un taram mort. Era ceea ce ramasese din trupul Mustatii. Era tinutul care pana nu de mult atragea de departe calatori prin renumele belsugului sau, era Taramul de Margine. Granger facu un pas, inca unul, chinuitor de greu, mergand impotriva vantului venit dinspre miazanoapte. Apoi se opri si privi pret de cateva clipe inapoi. Era slab, neras, deprimat. Nici o raza de speranta nu-i mai luminase chipul de mai bine de cinci zile, cand parasise Adapostul. Tot de atunci, reusise sa mearga mai putin de zece leghe. Isi stranse mai bine zdrentele care candva purtasera denumirea de haine in jurul trupului slabit si porni mai departe. Fusese singurul care putuse fi trimis in aceasta misiune. Toti ceilalti se aflau in Adapost, prea bolnavi ca sa se mai miste, prea disperati ca sa-si mai doreasca sa traiasca. Rezervele de hrana ale Adapostului erau insa neindestulatoare pentru un grup atat de mare, asa ca Granger, cel mai sanatos dintre ei toti, il luase cu el pe Arrow si pornise in cautarea unei oaze, sau macar a vreunei cantine parasite. Nu stia incotro se indreapta. Nici macar nu era sigur ca, daca va descoperi ceva hrana, va mai fi in stare sa regaseasca drumul catre Adapost. Iar dupa a doua noapte petrecuta pe drum, Arrow disparuse, fara macar sa lase in urma lui un bug sau o semnatura electronica. Granger nici macar nu avusese puterea sa sufere. Pornise mai departe, impotriva vantului, mereu impotriva vantului, purtat de simpla inertie a picioarelor. In a sasea zi trecu pe langa niste ruine. Un intreg castel fusese carbonizat, poate de un fulger, poate de vreo forta malefica, poate doar de puterea nimicitoare a Vidului. Ramasese in picioare numai un schelet care poate printr-o stranie intamplare reusea sa infrunte vantul. In a opta zi, atunci cand nimic nu mai parea ca avea sa se intample, in ochii lui Granger sclipi pentru prima data o raza de lumina. Se lasa in genunchi sa observe obiectul pe jumatate ingropat in tarana. Il dezgropa neindemanatic cu degetele inghetate…si incremeni. Era…imposibil!…si totusi asta trebuia sa fie!… UNA DINTRE UNGHIILE LUI CRISTI!… Pe fata ei, la doua treimi din inaltime, era tatuata Urechea Atotvazatoare, semnul divinitatii sale. Granger crezuse ca depasise pragul oricarei dureri. Insa acum lacrimile ii tasnira necontrolate din ochi. Putine si foarte sarate, picaturile ii strabatura obrajii crapati de vant si cazura apoi pe pamant, in jurul Unghiei. Clatinandu-se, Granger se lupta cu indoiala. Sa ia Unghia cu el, sa le-O arate celorlalti ?… Lua brusc hotararea: avea sa O ingroape la loc, in tarana care O adapostise pana acum. Afana, cu gesturi la fel de stangace, pamantul in jur, apoi ingropa Unghia. Se ridica si porni mai departe, impotriva vantului, mereu impotriva lui. Umbra drumetului nu disparuse inca la orizont, cand pamantul se misca usor. Era atat de uscat incat lacrimile lui Granger fusesera absorbite imediat. Totusi una dintre ele ajunsese sa atinga Unghia. Si atunci se intampla totul, la inceput discret, de neobservat sub bataia vantului turbat, apoi cu viteza din ce in ce mai mare. Dintr-una din extremitatile Unghiei se ivi un lastar. Se ivi in intunericul de sub bulgarii de tarana, marunt si modest. Insa impinse din ce in ce mai tare, croindu-si drum catre aer, catre lumina. Un pietroi ii bloca drumul, insa, cu o ultima sfortare, lastarul se umfla si se ridica, reusind sa inlature acest ultim obstacol. In momentul in care iesi la aer, vantul chiui pe o nota foarte-foarte joasa, asemeni unui clopot greu de bronz. O raza de lumina despica brusc patura groasa de nori, se roti parca in aer, apoi atinse varful verde al lastarului. Iar in acel moment… SFARSIT(?) Iar in acea clipa se auzi vocea regizorului: - STOOOP! Cine e idiotul care a incurcat lastarii? Am spus foarte clar, patrunjel, nu fasole! Actorii, scenaristul, femeia de serviciu si restul personalului incepura sa vocifereze pe diverse tonuri, aruncand vina pe ceilalti, iar ceilalti aruncand-o la randul lor altora. Cand aceasta leapsa inceta, vinovat fu numit Nea Ionica - croitorul. Era batran Nea Ionica, si nu odata i se intampla sa nu se mai arate la fel de sprinten ca in tinerete la aruncatul vinei. Speriat, lasand loc unui sentiment firav de revolta, se puse pe plans. Stia ca de data asta il vor da afara. Ce-i drept, miza era mare. Se punea in scena o tema biblica dintre cele mai importante - Geneza dupa Granger. Publicul, atat cel laic cat si cel religios avea sa fie foarte exigent. Doar era unul dintre cele mai vechi mituri ale omenirii. Se spune ca Dumnezeu a facut lumea dupa chipul si asemanarea sa, dar fiind nemultumit de aceasta ii trimisese pe Arhanghelii Belelelor sa schimbe situatia. Lucrurile nu mersera asa cum isi dorise, iar din acest motiv oamenii pierisera. Ramasera in urma doar cativa Arhangheli supravietuitori, numiti Cei Ramasi, care pusesera bazele unei noi lumi. Dumnezeu renascuse, insa nu mai era acelasi... Criza de identitate care il facuse sa dispara l-a impiedicat sa revina in lume intr-o singura forma. Astfel, in functie de zona unde era venerat, i se spunea Allah, Budha, Vishnu... El nu mai reusise sa se adune... Se mai spune ca Granger reusise sa redea lumii viata prin dragostea ce o purta lui Dumnezeu. Lacrima sa, care udase Unghia Domnului reusi sa uneasca iubirea si codul genetic al tuturor plantelor (aflat in unghia lui Cristi). Mitologia atribuie patrunjelului rolul de prima planta renascuta. Din el dupa aceea au aparut rand pe rand celelalte plante. Desigur, nu toata lumea era incredintata ca acesta era si adevarul istoric, insa era o poveste frumoasa si le placea. Dupa Granger veni randul lui Valeriu sa restituie lumii animalele, fie ele zburatoare, taratoare sau mergatoare, atunci cand intamplator se usura langa un pom, intre ale carui radacini se afla maseaua de minte a lui Sorin. Fiecarui Arhanghel al Belelelor i se atribuia renasterea cate unui fenomen sau a unei forme de viata. Dintre toti insa, Maica Hermione a fost si ramane cea mai slavita. Doar prin mijlocirea ei oamenii au putut din nou sa vietuiasca pe proaspat renascutul Pamant. Disponibilitatea ei in a da nastere noilor locuitori i-a uimit pana si pe proprii stranepoti. Sa revenim insa... Regizorul facea spume. Mai erau doua zile pana la premiera si isi dorea ca totul sa mearga perfect. - Ce Cascavalul (demon mitologic) meu, Nea Ionica!?!? Nu se poate baza omul pe tine! Esti concediat! - Dar eu... stiti, domnul regizor... nu am facut nimic... Adica am facut, dar nu asta... eu am facut zdrentele de pe Granger, am facut practica la Apaca, am facut galci, si daca va aduceti aminte am facut si costumul acela pe care l-ati purtat la nunta cu doamna scenograf... - Bine bine... te iert de data asta... dar sa fii atent de acum inainte, pentru ca este ultima oara cand iti mai merge... Toata lumea sa ia cinci! Lumea se ingramadi sa prinda cate cinci, insa cei mai putin rapizi (da, ati ghicit, si Nea Ionica) nu prinsera decat cate patru sau chiar trei. Ce sa mai faci cu trei in ziua de astazi? Chiar si studentii aveau cel putin sase... Actorii se invatasera sa ia doar cinci pentru ca ei luau mai des, deci nu ii deranja. Insa drama lui Nea Ionica era una reala. - Paracetamol! injura el scurt in barba... Fusese om mare la viata lui... Vorbea patru limbi straine si avea un bonus la prowling. Isi promise ca dupa acest spectacol avea sa se retraga undeva la tara si sa imbratiseze invataturile Cuviosului S. Viata de oras nu ii priise prea mult. Imbatranise inainte de vreme iar aerul poluat il facea sa tuseasca des, ceea ce adeseori intrerupea repetitiile. Hotarat lucru, pocaitii aceia de Martori ai lui S plesneau de sanatate. E drept, plesneau si daca nu urmai preceptele lor intocmai, dar el era batran si invatat cu viata si greutatile ei. Nu aveau insa oare sa il aresteze? Pocainta fusese scoasa in afara legii inca de pe vremea lui Satancletian... Ce avea de pierdut... Macar acum la batranete... Povestea martirului Ionica (ziua intai) - Aids din Melc Scenariul si regia: CRISTIAN ENGLERT, SORIN EUGEN SUCIU, ??? Producator: PINK BULL PRODUCTIONS, Ltd. Producator executiv: ADRIAN COPILUL MINUNE Director de imagine: (in principal) ISAAC NEWTON Muzica: KID POP Regizor de montaj: MERI & THE MAGIC SCISSORS Costumele: NEA IONICA, CATALIN BLESTEMATU Casting: NOCTURNAL NIGHTMARE, Inc. DISTRIBUTIA: Harry DANIEL RADCLIFF Hermione NADINE Granger, CapdeGasc SERGIU NICOLAESCU Samuraiul VALERIU Bilbo, Kid Pop COLEA RAUTU Gandalf cel din ce in ce mai Alb ERNEST MAFTEI Gandalf cel Roscovan MIRCEA RADU Meri HIMSELF Feri PHILIPS WATERSLIDE M400 Arrow SCOOBY DOO Draco MAI DRAGA OLTEANU MATEI Potter CRISTIAN ENGLERT Adrian[i], i=1..500 ADRIAN COPILUL MINUNE Batrana trollerita “BIG” GHITA MURESAN Profesorul Hackeroff THE PHROZEN CREW Hagrid SORIN EUGEN SUCIU Sparanghelul cu ochi vineti CORNELIU VADIM TUDOR cu ochelari de soare Salcia Jucausa UN POM Scarlet O’Hara NE PARE RAU, NU A APARUT Vanzatorul de pufuleti UN TRECATOR Satana ILEANA SATANA IONESCU Hari Seldon SARAH JESSICA PARKER Romulada DANDANA ENESCU Cricristina CRISTINA CRISTEA CRISTESCOVICI Cristina Punct CRISTINA TUMBEA Razvan UN ANONIM NECUNOSCUT Cascavalul BRUCE WILLIS DUPA SILICONARE Si Dumnezeu, Cristi, Un crobing de treaba CRISTIAN ENGLERT Sfantul Duh, Sorin, Cuviosul S SORIN EUGEN SUCIU Lordul Mustatii, Continentulnostru RADU COSARCA Asistenti de regie: ION HAZARD, VIRGIL COSMAR, GABRIELA MUZA Director artistic: MARIAN ANTICALOFILU Operatori: ARITMETICI si LOGICI Machiajul: OMUL CU O MIE DE FETE, SRL Efecte speciale: LIVING IN A POD, Ltd. Multe multumiri urmatorilor: RADU COSARCA, pentru ca poarta mustata IRIBAL S.A., pentru terenul de fotbal pe care s-au efectuat filmarile SCOOBY DOO, in eventualitatea ca se va retrage din activitate JK ROWLING, pentru ca ne-a imprumutat o parte din personaje, amanandu-si astfel lansarea volumului 5 al cartii sale ANGELINA JOLIE, pentru ca exista ADRIAN NASTASE, pentru ca asa se obisnuieste PARINTILOR, pentru ca ne-au scapat in cap cand eram mici O productie Warner Cousins, in TECHNICOLOR, 2002

-8-

Inapoi

Prima pagina
Ultima pagina
Inauntrul
Older stuff
About me
Monumentul creatorului bicefal
Copyright © 2003 Cristian Englert. All rights reserved.
imprudenti(!)
Muzica Stapanului Belelelor
"Stapanul Belelelor" - Editia DELUXE